Dear darkness

N-are rost să lungesc vorba.

M-am apucat de tone de postări pe care le-am lăsat neterminate.

Vremea cînd vedeam blogul ca pe un loc al posibilității de vindecare cred că a trecut.

Cred că e fapt nu mai cred în vindecare.

Văd doar nisipuri mișcătoare, vid și mult întuneric.

Pot să scriu despre vise, despre mine, despre terapie, despre anxietate, depresie și toate cele fără să le mai public.

Sau mai bine să nu le mai scriu deloc și să stau departe de computer pentru cît mai mult timp.

În fond, voi nici nu existați.

Sînteți niște reprezentări din mintea mea.

A ceea ce sau cine ați putea fi.

Am visat mult în ultimul timp dar nu am mai găsit energia de a povesti.

Am suferit mult în ultimul timp dar nu mai cred că ajutorul poate veni din exterior. Dacă aș fi înțeleaptă aș zice că vine din interior, dar nu mai simt absolut nimic în legătură cu asta.

E ca și cum suferința și-ar fi făcut cuib în corpul meu și m-a înfășurat din cap pînă-n picioare cu pînză de mort. Și mi-a supt creierul cu paiul. Încet, tacticos, în fiecare zi cîte puțin.