Acum o să scriu ceva ce nici n-o să vă amuze, o să spuneţi doar cît sunt de proastă. Şi nici măcar nu tăgăduiesc.

Fix acum doi ani mi-am făcut cont pe Facebook. Mă convinsese prietena R., plecată în străinătăţuri la mare depărtare. A zis că o să pună poze. M-am bucurat. Face poze mişto. Iar eu o iubesc, I always did. La început nici nu l-am folosit. Am început să-l folosesc după ce am lăsat job-ul şi-am avut timp de reînodat legături. Prietena R. postează 2-3 poze pe an şi nici măcar nu-mi mai e prietenă, deci aş putea spune că am cam făcut contul degeaba. În schimb m-am regăsit de exemplu cu L., pentru care am avut şi un mic crush în adolescenţă. Şi cu mulţi fotografi talentaţi. Şi alţi oameni cu humor, căci humorul e dependenţa mea.

În fine. Ideea e că după un an de zile ajunsesem să am vreo 400 de amici, adică prieteni, colegi, foşti colegi, cunoştinţe, fotografi. După aia am reînviat oarecum, din punct de vedere fotografic, să zic aşa, nu intru în detalii, şi au început să dea năvală oamenii cu cererile de prietenie. Mi-am zis că-i semn bun. Cam 80% au fost acceptaţi. Adică, funcţie de interesele lor şi prietenii comuni din listă. Mă gîndeam că e bine că exist într-o comunitate. Că poate încet o să-mi vină clienţi pentru fotografii. Fotografii de nuntă, de portret sau chiar joburi mai serioase. C-o să găsesc modele pentru nuduri.

M-a prins anul 2011 cu 1074 de prieteni în listă.

1074 de legături. Dumnezeu ştie cîte Pagini like-uite. 1074 de fiinţe care se împrietenesc în faţa ochilor mei, lăicuiesc zeci de pagini, se comentează unii pe alţii, postează linkuri, pagini, youtuburi, articole, intimităţi, stupidităţi, blogăreli, god knows what else too. Scroll down la infinit. Vreme de cîteva luni de zile m-am simţit ca un pacient de la psihiatrie. Un schizofrenic ce nu poate filtra informaţia, vocile şi vociferările, nici măcar propriile gînduri.

E, aici vine momentul în care vă gîndiţi probabil că mi-a venit mintea la cap şi am închis contul. Greşit! Altfel de ce s-ar intitula articolul aşa cum se numeşte. Deci, nu.

Mai bine staţi să vă povestesc. M-am apucat să-mi fac pagină separată pentru fotografie 🙂 M-am gîndit ca astfel “sutele” de oameni interesaţi de poze vor fi ţinuţi la curent cu pozele, whatever that means, în timp ce eu voi rămîne printre prietenii mei. Am anunţat înfiinţarea paginii şi-am aşteptat realizarea “tranziţiei”. Adică oamenii să intre pe pagină şi să mă apuc să-i şterg din lista de prieteni. Dar pagina are doar 200 de aderanţi, majoritatea prieteni şi cunoscuţi şi în real life. Ocazie cu care mi-am dat seama că dădusem accept unor necunoscuţi total, care habar n-aveau cu ce mă ocupam eu, ce era cu mine şi că sunt oameni care “cer prietenia” cuiva doar pentru că, undeva, le apare un buton cu chestia asta (iar acum stau şi mă întreb: oare oi fi făcut şi eu deja, lucrul ăsta?”). În fine. Partea cea mai kafkiană a acestui articol abia urmează. Cînd voi descrie îndeletnicirile mele curente. Adică şterg, şterg şi iar şterg. Şterg sute de “prieteni”. Sute din aceste sute erau instituţii, magazine, magazine online, reviste, ziare, animăluţe care aveau cont de Facebook făcut de către stăpînii lor. Dar munca nu se termină aici. Deşi am ajuns momentan la 546 de prieteni (şi mă aştept să mai şterg încă o sută), mai sunt de şters sute de pagini şi grupuri la care am aderat în tot acest timp. Site-uri, trupe, reviste, bloguri culinare, de grădinărit, de amenajat, pentru copii, pentru animale, cosmetice, îmbrăcăminte, doamne iartă-mă, că nici nu ştiu ce să mai enumăr. M-am dezabonat inclusiv de la pagina Facebook a grupului Queen, ca să înţelegeţi cît sunt de disperată să scap de tot ce-mi prisoseşte. Păi ce, o să mă anunţe vreodată pagina Queen că a înviat Freddie?

Acum Facebook pare ceva mai respirabil. E bine să vezi în feed 90% (deocamdată) persoane pe care ştii de unde să le iei. Însă eu sunt destul de convinsă în momentul de faţă că, odată ce îmi voi atinge scopul, acela al filtrării totale, o să şterg şi contul. Nu ştiu de ce nu pot s-o fac acum. Am avut toată viaţa oroare de lucrul început şi lăsat neterminat. Poate de aia trag încă de povestea cu fotografia, deşi mi-e destul de clar că nu e pentru mine, nu altfel decît în condiţiile mele. Poate pentru că încă aştept să simt că am realizat ceva. Şi după aceea o să-mi vină mai uşor să spun gata şi să mă apuc de altceva. Ăsta e chinul perfecţioniştilor. Să nu fie niciodată în armonie cu ei înşişi şi nici cu lumea. Să nu simtă niciodată că au găsit un loc al lor. Dar, asta e o altă poveste. Mai am pînă la limpezirea aceea.