Miri Bratu

N-are rost să lungesc vorba.

M-am apucat de tone de postări pe care le-am lăsat neterminate.

Vremea cînd vedeam blogul ca pe un loc al posibilității de vindecare cred că a trecut.

Cred că e fapt nu mai cred în vindecare.

Văd doar nisipuri mișcătoare, vid și mult întuneric.

Pot să scriu despre vise, despre mine, despre terapie, despre anxietate, depresie și toate cele fără să le mai public.

Sau mai bine să nu le mai scriu deloc și să stau departe de computer pentru cît mai mult timp.

În fond, voi nici nu existați.

Sînteți niște reprezentări din mintea mea.

A ceea ce sau cine ați putea fi.

Am visat mult în ultimul timp dar nu am mai găsit energia de a povesti.

Am suferit mult în ultimul timp dar nu mai cred că ajutorul poate veni din exterior. Dacă aș fi înțeleaptă aș zice că vine din interior, dar nu mai simt absolut nimic în legătură cu asta.

E ca și cum suferința și-ar fi făcut cuib în corpul meu și m-a înfășurat din cap pînă-n picioare cu pînză de mort. Și mi-a supt creierul cu paiul. Încet, tacticos, în fiecare zi cîte puțin.

“apă rece de toamnă pe pielea ta şi un pic de tristeţe şi dor de mare de prin toate zilele adunate, plus un căscat lung şi un legănat retard, da.”

prin 2005, după ce am dat o fugă pînă la mare doar ca să ne despuiem un pic. era frig și eu m-am bronzat doar pe partea stîngă a feței.

“Ambiția mă ține tânăr. Din nefericire, nu poți recomanda cuiva să fie ambițios, pentru că asta e o trăsătură pe care o ai sau nu o ai. Dar ca să faci ceva în viață e musai să fii ambițios, să vrei să faci ceva, altfel te prăbușești psihic. Åži vă spun, am văzut și oameni tineri care atunci când nu au mai avut scopuri, au îmbătrânit. Brusc.” Neagu Djuvara

N-am avut niciodată ambiție. Mama mea a fost foarte ambițioasă. Singura mea ambiție a fost să nu fiu ca ea.

Și uite așa, am trăit ca un copil aproape toată viața, pentru că nu mi-am propus niciodată nimic. Pînă și prima dezamăgire sentimentală am avut-o la 27 de ani și 6 luni. O experiență pe care alte fete o trăiesc la 16 ani. Eu a trebuit să mă confrunt cu ea la 27 de ani. Atunci m-am refugiat în muncă (și în perfuziile de la spital, după program). Timp de trei ani. După aia m-am îmbolnăvit (in so many ways). Și de cînd scopul a fost să mă fac bine, m-am prăbușit interior și m-am înămolit și mocirlit în asemenea hal încît am ajuns să nu mai văd o cale de scăpare. Și atunci am îmbătrînit. Brusc. Și rău.

Nu știu care e concluzia.

Să continuăm cu ele, nu e nimic de pierdut, mă gîndesc. Deși pînă acum am renunțat la toate lucrurile pe care le-am început. Doar la 14 ani am vrut să public, precoce, un volum de poeme intitulat Renunțare. Doar la viață-  nu – din moment ce e un proces pe care nu l-am inițiat nu am nici un drept să intervin asupra lui. Pentru cei îngrijorați în legătură cu acest aspect, țin să-l subliniez.

Acum patru nopți am visat că una din prietenele mele din copilărie era însărcinată și eram blocate deasupra unui lift și… tavanul din ciment care stătea să ne strivească. Iar eu mă împotriveam și încercam să protejez sarcina și viața prietenei mele.

Acum trei nopți,  am visat că eram cu o altă fată însărcinată – care este în realitate prietena unui vechi coleg de liceu și pe care se pare că am cunoscut-o acum cîțiva ani dar nu-mi aduc aminte -  mi se întîmplă tot timpul fiind preocupată să manageriez stresul de a mă afla într-un loc public – și pe care aș fi avut oportunitatea s-o cunosc din nou săptămînile trecute la un vernisaj – dar n-am mai avut răbdare să rămîn – sau poate la nivel inconștient nu doream să cunosc pe nimeni în stadiul de umflățenie în care sînt și eram – mă aflam cu ea în vis într-o prăpastie, unde construisem o coșmelie cu materiale pentru casă de la Igloo și era un peisaj așa, foarte jules-vernian, păsările răpitoare făceau cerc deasupra noastră iar pietrele cădeau de sus și trebuia să ne ferim, again, pentru a proteja sarcina. De fiecare dată cînd visez cunoscuți sau, în cazul ăsta, necunoscuți, îi anunț, așa că deși nu am făcut-o pînă acum, Raluca S., fata din visul ăsta erai tu.

Foto: facebook

Și cu asta, existența blogului ia sfîrșit.

N-am mai umblat cu punga de mărțișoare de vreo 15 ani. Și bine am făcut. Ieri m-am dus la Muzeul Țăranului, mai mult ca un pretext pentru a ieși din casă și am făcut cumpărături în ultimele douăzeci de minute ale tîrgului. Am cheltuit pe 15 mărțișoare 150 de lei…

On topic – vezi link. Mie îmi plac pisoii cu ochi de paietă și speram la coșari cînd eram mică, fiindcă știam că poartă noroc iar eu eram ghinionista pămîntului.

*

Off topic – a little something about depression

*

Și să nu uit dedicația muzicală!

Și un blog pe care n-am considerat să-l recomand, pînă azi cînd am citit două articole oarecum relevante.

Importanța diavolului în tradiția poporului

O nouă viață

(articolele sună mai bine decît titlurile, care mi se par prea simpliste în raport cu modul de abordare al conținutului)

Mic articol despre schizofrenie (cu titlu cam agresiv, dar în fine)

Mă bucur ori de cîte ori citesc despre bolnavi care au realizat singuri ce li se întîmplă.

Poate că e timpul să revăd A beautiful mind. E printre, să zicem, cele zece filme pe care îmi place să le revăd o dată la cîțiva ani.

Spuneam unui prieten la telefon că scriu cam 10% din ce aș vrea să scriu. Am cheful ăla nebun să pun totul pe hîrtie, doar doar oi avea vreo revelație și voi înțelege. Dacă am greșit, unde am greșit. Dacă pot schimba, unde pot schimba ceva. Dar mai ales să caut resursele alea de a accepta lucrurile care nu mai sînt cum le știam a fi.

Simt că de doi ani mă învîrt în același loc, că n-am avansat și, mai rău, că m-am îngropat singură. Stau într=o casă în care nu pot gîndi. E mică și nimic din ea nu mă reprezintă. Și nimic din ce aș face sau spune nu o va schimba. Cum procedez? Cînd ies din casă încep să vină idei pe țeavă și vreau sa fac o mie de lucruri deodată.  Dar lucrurile alea se fac în casă, sau un studio, și n-am studio, și nu pot închiria ceva pentru că mi s-ar bate în ușă, lunar, să achit chiria și cheltuielile.

Și simt că sînt blocată. Vreau să fac lucruri, mii și mii! Dar nu am unde. Și mă încui în casă, anxietea crește, neputința se cațără în mine și simt că explodez. Sau că din contră, am încremenit în timp.

Și în vremea asta vreau să scriu, să scot lucrurile din mine, dar nu pot să scriu cu mîna, singura soluție acceptabilă cît de cît e tastatul, dar nu pot la computer, nu pot la birou, nu pot pe scaun, NU POT! Mintea mea hoinărește non-stop la jurnalul imaginar. Pe stradă, în cadă, cînd spăl vasele. Urăsc ce s-a întîmplat cu mine și degetul meu. Pe de-o parte sînt recunoscătoare că mai pot apăsa pe declanșator. Dar cu scrisul și restul lucrurilor, e doar un mare coșmar ;i o stare de iritare crescîndă. Poate dacă aș scrie… ar fi ca un fel de călătorie în care la sfîrșit aș primi un răvaș într-o prăjiturică și răvașul acela ar avea semnificația unei revelații.

*

Să luăm faptele: în viața mea s-au schimbat multe. Și lucrurile astea m-au schimbat pe mine. Am devenit mai puțin răbdătoare, un pic suspicioasă, puțin cam critică, am dezvoltat tabieturi, din saturație am început să tac pentru a evita conflictele… toate lcururile astea sînt noi (deși durează de doi-trei ani) și nu mă pot obișnui cu ele. Sînt caracteristici pe care nu le agreez la alte persoane; dacă le-aș accepta în cazul meu ar însemna să am standarde duble și m-aș transforma și în ipocrită, deci practic aș deveni persoana de care fug. What is there to do?  Chestia asta mă ține în loc; am ajuns la concluzia tembelă că și o frază-formulă-cheie m-ar ajuta, dacă aș repeta-o în gînd de catralioane de ori, și-ar face efectul; dar trebuie formulată în așa fel încît să fiu total în acord cu ea (inclusiv faptul că iau asta ca pe o posibilitate – repetarea unei formule – mi se pare de o stupizenie crasă și mi-aș fi rîs în nas în trecut – dar acum sînt suficient de superficială să o iau în calcul – cum pot să accept lîngă mine, sau în mine, o astfel de persoană? cum pot eu să pun capul pe pernă, lîngă asta?)

There, am scos din mine pe scurt suferința cea mai profundă. Înainte eram într-un perfect consens cu mine, acum nu mai sînt. Și nu știu ce fel de cîrpeală are nevoie golul ăsta.

Să coasem naibii Miri-ul la loc.

Consemnez în jurnalul de bord că este ora 8 jumate trecute fix și iau o gustare înainte de a mă cocoța în pat. Am stat toată noaptea la computer încercînd să urc niște poze pe tumblr, dar cum nu merge neam, cred c-o să renunț. Și mai cred că plăcinta de dovleac ce-am mîncat-o avea niște prafuri în ea, altfel nu-mi explic cum am putut sta 20 de ore la calculator (fără să produc nimic). N-am mai avut de mult o astfel de performanță.

Și tot din domeniul performațe, după ce în ultimele 7 zile nu m-a mai durut măseaua, aseară durerea a reapărut. Poate de-aia nici n-am îndrăznit să mă ghemuiesc în pat. Poate că n-o să mai dorm niciodată. Poate.

Vă las cu una din melodiile din playlist-ul meu preferat: watch?v=nR9fvhQdU00&feature=share

Noapte bună!