Miri Bratu

Scriu şi fotografiez. În restul timpului mă ocup cu treburi serioase.

Parinoush Saniee – TATAL CELUILALT COPIL

without comments

Avand in vedere ca am acordat inimioara, cartea mi a placut. Am citit trei sferturi cand eram in spital, dupa care, la reintoarcerea acasa, nu am mai avut (si nu am) chef de nimic. Dar am terminat o totusi aseara, dupa o pauza de peste doua luni. Si, oh, toti banii pe care i am avut in ultimele luni, i am dat pe carti! Deci de citit, am ce citi, chef si concentrare sa fie!

Mihaela, multumesc pentru carte! Sper sa ma apuc curand si de a doua.

Written by bratu

May 30th, 2020 at 6:40 am

La Bunici.

without comments

Ieri am fost la bunici. Din septembrie, de cand a inceput Harun scoala, mama si matusa mea s au mutat practic acolo, sau fac cu schimbul, 24/24, pentru ca starea bunicilor mei este foarte degradata. Tataie a implinit in martie 91 de ani. Alzheimer si cancer. Mamaie, tot in martie, 89 de ani, afectiuni nenumarate. Tataie zace acolo unde il pui si nu si mai aminteste de noi. Mamaie tremura din tot corpul si refuza sa mai deschida televizorul, sa nu o vada cineva din el. Este atat de trist, dar totusi simt atat de multa recunostinta ca inca mai am bunici.

Cand am intrat pe poarta, m a intampinat mama. Mi a cazut fata cand am vazut o. A slabit, cred, cel putin 15kg si era palida, abia se mai tinea pe picioare. Si matusa mea era obosita, dar a rezistat eroic sa imi faca mie parul si sprancenele (eu din cauza anxietatii nu pot intra in saloane de infrumusetare, unde sint oameni straini, oglinzi, lumini care ma afecteaza pe partea cu fotofobia, plus ca nu am venituri si nu imi permit sa ma decolorez intr un salon. De vopsit, ma vopsesc singura).

Mama trebuie sa aiba grija si de tata, care inca se recupereaza dupa operatiile si tratamentele pt cancer. De fapt recupereaza e mult spus, doar supravietuieste intr o depresie cumplita, pt ca nu mai e omul intreg care era.

Matusica ma iubeste ca pe copiii ei, este vaduva si am povestit cu multa iubire despre sotul ei.

Am inspectat scurt curtea si incaperile, si zeci de amintiri m au napadit. Aici am copilarit in timpul vacantelor de vara, cand nu copilaream la sora bunicii, in Dor Marunt. Cate amintiri am si de acolo! Din pacate, acolo casa, livada, curtea, gradina au alti proprietari de multi ani. Matusa si unchiul s au stins de mult.

Langa fantana asta, din care eu, ca mic si slabanog copil, ma chinuiam sa scot apa cu galeata si sa o duc taras pana in bucatarie, era un taburet pt asezat galeata si sub el gaseam intotdeauna râme uriase si jucause. Imi placea sa le privesc, sa ma joc cu ele si nu le as fi chinuit niciodata. Imi sint dragi râmele, datorita acestor amintiri.

La “fabricarea” cuverturilor din poze, cea din curte si cea rulata in spatele bunicii, am fost martora si chiar am participat. Iubeam razboiul de tesut, chiar si acum caut tot timpul pe net unul in miniatura, functional, de cumparat, cu care sa fac una-alta. Bunica are ochii mari si verzi-caprui, frumosi, dar tremura tare si nu au iesit in poza, si n am vrut sa o mai deranjez. Mereu a fost frumoasa, matusa si verisoara mea o mostenesc. Eu si mama il mostenim pe bunicul.

Tataie era zugrav (independent) si nu avea intotdeauna de lucru. Asa ca folosea niste matrite din silicon cu care facea, din ipsos, ingerasi cu aripile intinse sau inchise, statuia lui Venus si alte figurine. Favoritul meu era Ingerasul alb, cu aripile deschise. Simteam umilinta cand tataie le infasura intr un ziar si se ducea cu ele pe trotuar, la piata, sa le vanda, pt o bruma de bani. Dar trebuia sa faca asta. Nu avea de ales. Acum simt recunostinta fata de gestul asta. Nu cred ca mi a lipsit vreodata ceva cat am stat la bunici.

Ii iubesc tare mult, pe toti, dar nu ii vizitez. Din cauza bolii. Din cauza consumului psihic sa vad atata chin, durere si neputinta. Stiu ca pot fi etichetata ca egoista. Asta nu anuleaza faptul ca ii pretuiesc, pe toti.

Cand am ajuns acasa eram rupta, consumata total, coplesita, migrena, fotofobie, dureri de spate, cearcane intinse pe jumatate de fata si cu un look (intermediar) neobisnuit.

Inchei postarea cu multa tristete, dar cu imensa recunostinta. Sa fim sanatosi!

Written by bratu

May 20th, 2020 at 10:35 am

Posted in Jurnal

Maruntaie adunate, inapoi corpului date

without comments

Am traversat tot cartierul maica mii and beyond, batand toata noaptea (am dormit cinci ore, yey! Dar eu as vrea aproape dublu) trotuarele si implorand oamenii sa ma lase sa sun de pe telefoanele lor la 112. Dar nu stiam sa le folosesc, majoritatea nu aveau cifre, sau nu aveau cifra doi. Cu cat mai disperata si vulnerabila ma simteam, cu atat mai dur mi se inchideau usile in nas.

Aveam o gaura foarte adanca sub plex, intestinele ieseau de acolo, erau mari si multe si moi, greu de carat dupa mine, pielea se transformase initial intr un buzunar imens in care mi puteam cara maruntaiele, dar pe masura ce ma chinuiam mai mult si mergeam mai departe, buzunarul se deteriora, la un moment nu mai aveam burta dar pielea se transformase intr un costum in care imi puteam revarsa inapoi intestinele si ajunsesera prin picioare, devenisem diforma, orice faruri de masina vedeam, pt ca era noapte, credeam ca este in sfarsit ambulanta, desi nu avea cine sa o cheme, dar eu tot speram si nu ma opream si mergeam inainte desi eram batjocura tuturor celor intalniti, care nu intelegeau de ce pielea e un costum si de ce eu ma tin strans de “gaura”, adica de zona abdominala si nu chefuiesc impreuna cu ei, ba chiar le paream “recalcitranta”, pt ca insistam foarte mult sa ma ajute cineva cu un telefon si il cautam in permanenta pe al meu.

Eh, dar astea sint vise, vin si trec, ziua nu sint, noaptea le ai, ziua esti afectat, cine stie cu ce trauma din trecut sau nesiguranta prezenta au legatura, I don’t know… I just feel very down and it’s very early in the morning and I feel tired and unrested.

Written by bratu

April 2nd, 2020 at 7:35 am

Posted in Jurnal,Vise

In God we trust

without comments

Cred ca am fost, de mica, agnostica. Uram si nu intelegeam de copila tavalelile la gramada a “trecerii pe sub masa” a copiilor, WTF was that about? Impartasitul cu aceeasi lingurita, imi era scarba si nu intelegeam logica, pentru ca acasa eram invatata sa imi pun in farfurie cu un tacam curat si sa mananc de acolo, sa nu ating niciodata lingurita mea de mancarea destinata tuturor care serveau masa.

Stiam sa zic doar “Inger, ingerasul meu” iar Tatal nostru s a legat tarziu, in viata de adult, de mine. Ma incurc si acum, zilnic.

Urasc sa aud oamenii vorbind despre religie, biserica, dumnezeu. Urasc icoanele. Mi se pare, credinta, cel mai intim lucru al sufletului meu. E privat ce sau in ceea ce cred. Pot vorbi deschis despre sex, care pare un subiect tabu, dar lasati mi partea aceea interioara a credintei mele, adanc ingropata in inima mea. Nu vreau sa mai aud “spune si tu o rugaciune”, “vezi ca vorbeste un popa despre depresie”, nu vreau sa mai aud despre rugaciuni, popi si dumnezeu. Daca cred sau nu in ele, sau in ce mod, sub ce forma, sau ce forta, sau ce energie, sau ce Univers, e strict ceea ce rezoneaza cu fiinta mea interioara.

Dintr o serie pe care ma apucasem sa o fac in spital, nefinalizata, despre lucrurile vesele purtate de pacienti. O folosesc acum in alt context. Sorry 🙂

Am spus sute de rugaciuni. Am intrat in cateva, poate zeci, de biserici si manastiri. Nu mi a ajutat in viata reala cu nimic.

Pot sa cred, pe langa fortele Universului, intr un inger pazitor al meu, pe care l as fi avut mereu. Si copilul meu are un Protector superior, chiar daca nu e botezat. E Copil. E Pur.

Nu mi spuneti ca exista dumnezeu si ca ne da atat cat putem duce. Eu nu mai pot duce. Nu mai exist de patru ani+. Sint foarte multe de povestit, despre relatia mea cu “dumnezeu”, din copilarie, adolescenta, tinerete cand credeam ca sint propriul meu dumnezeu si ca in perioada aia ma simteam si mi a mers cel mai bine, eram o persoana puternica. Poate ca pur si simplu nu mi sade bine cu capul plecat. Ca de intors obrazul, l am intors mereu de fiecare data, dar asta o poti face oricand cu fruntea sus.

In fine, long story short, nu stiu care a fost ghinionul cel mai mare in legatura cu internarea asta a mea de 50 de zile. Ori ca am inceput tratamentul prea tarziu, dupa trei saptamani jumate, si daca l as fi inceput la timp l as fi terminat la timp… Pandemia, care a grabit externarea mea cu doua saptamani si deci abia intrarea in ritm cu TMS-ul, pt ca o parte din stimulare s a facut in mod incorect, si abia gasisem “cararea” corecta… acum am probleme cu actele, nu s au eliberat la timp, viitorul meu financiar este total nesigur in acest moment, sint de mult timp pe minus, din cauza bolii nu pot lucra, din cauza pandemiei & birocratiei nu pot lua o pauza temporara, pana la eventuala refacere (eu nu mai am niciun fel de speranta in acest sens, eu ma percep ca pe un om mort, mort si uratit de suferinte) pentru ca nu mi primeste nimeni un dosar cu acte incomplet etc… sint moarta, sint moarta de tot, vroiam sa scriu multe, tot ce am rumegat in saptamana asta de dupa reintoarcerea “acasa”, dar nu sint capabila. In jurul meu toti oamenii sint bolnavi, fragili, in lume se moare pe capete, eu stau si ma plang aici de golul din sufletul meu si de frica fata de viitor, de ramas in strada, si altele, despre care nu pot vorbi, oricat as vrea sa le urlu, trebuie sa ma gandesc la viitorul alaturi de copilul meu si sa cred in asta, chiar daca pare putin probabil sa ma recuperez ca sa il pot “recupera”.

Ca sa termin cu ce incepusem, dumnezeu e un cuvant des intalnit in vocabularul meu, dar e strict treaba mea ce interpretare interioara ii ofer. Ca sfat nesolicitat, e suficient sa l tineti in inima. Nu fuge nicaieri…

Written by bratu

April 1st, 2020 at 9:31 pm

Posted in Jurnal

Day 50

without comments

Iar n am postat? Nu pot sa cred. N am facut mare lucru azi, in afara de TMS si stresul imens sl luarii unei decizii:

Varianta a) ma externez cat mai curand lasand tratamentul in stadiul 2/3, adica 20 de sedinte in loc de 30

Varianta b) raman sa termin tratamentul dar de la instituirea carantinei risc sa raman aici pe termen nelimitat, adica saptamani, luni, who knows

Vad ca si Arafat a dat comunicat ca in 48h sa se externeze tot ce nu e caz de gravitate extrema.

Am ales varianta a. Sincer, nici nu mai puteam sta, 50 de zile de vorbit zilnic cu oameni si de tarat pe aici mi au fost mai mult decat de ajuns. De vreo 10-14 zile ma simt mult mai rau ca la internare.

Am mai incercat sa fac o mascuta crosetata, n a iesit bine, m am chinuit degeaba si am stricat si ata.

Deci ne vedem, comod, (virtual) acasa….

Noapte buna tuturor!

Written by bratu

March 23rd, 2020 at 11:06 pm

DIY 17

without comments

In making

Written by bratu

March 22nd, 2020 at 9:13 pm

Ielele, ielele

without comments

DIY 15

As fi numit o “Ielele” dar e doar una. Asa ca ramane “The forrest wanderer” , as named by M. Era mai misto cand era in lucru, dar nu mi a dat prin cap ca pot lasa si zone albe, necolorate. We learn from our mistakes. Facuta ieri dimineata, pana in ora 7.

DIY 16

The Chicken, adica un autoportret al meu in tinerete, in urma viselor “Cow and Chicken”. Facut alaltaieri dimineata, tot pana in ora 6-7.

Am incercat sa fac si asa numitele bratari ale prieteniei, dar imi lipsesc anumite instrumente si ata corecta, asa ca n a iesit nimic. Iar eu vroiam sa fac pt M, dar culorile nu s potrivite, is pt fete…

Written by bratu

March 22nd, 2020 at 1:10 pm

Day 49

without comments

E abia 6:55 si eu sint deja cu creierul facut taitei. Acum mi se confirma ceea ce stiu deja de peste douazeci de ani, eu nu s facuta pt viata la oras. Zecile astea de zile cat a fost frumos afara si am putut sta, SOLO, in gradina printre flori, iarba, muguri, pietre, pamant, catei si doua cotofene, pe care n am reusit sa le (sur)prind nici o data in poze, m au facut sa ma simt fericita: linistita, relaxata. Acum ca iar urla babele si fac ca toti demonii, cu tzurai tzurai si tzurai si logoree multa, simt ca vreau sa ma automutilez, sa ma tai, sa imi dau capul de pereti pana ajung sa nu mi mai simt creierul, sa l fac zob. Deci mie nu mi priesc decat linistea si solitudinea.

Cica sa scot postarea de ieri cu domnul rom, ca nu imi face cinste. I don’t give a fuck. Aia a fost integral ziua mea de ieri iar eu sint fidela jurnalului meu.

Cine ma cunoaste stie ca sint activista pt drepturile romilor, si ca rar i am spus cuiva tigan, doar daca m a rugat el insusi. Pt ca tiganilor le place sa li se zica tigani, nu romi.

Dar ca sa nu fiu confundata cu cei care pronunta peiorativ termenul tigan, prefer sa spun ca sint de etnie roma, sa fiu politically correct.

In fine. Zilele trecute ziceam ca vreau sa va povestesc lucruri haioase, le aveam in cap cu liniuta, dar acum le am uitat si imi aduc aminte doar unul. S a internat zilele trecute tot asa, o dna, era imbinarea perffffffecta intre Nikita si Marian Nistor (asa il cheama, nu, pe domnul cu esarfa?) Dar perfect, perfect, per-fect: mica, burtoasa, cu niste latze ascunse sub o sapca, cu dinti uriasi si trasi in afara, de cum m a vazut a latrat: dai si tu o tigara? Nu dau, zic, dar daca vreti va las chistocul. Data viitoare cand m a vazut, tot la fumat: “dar vad ca tigari ai”. “Pai si ce, sint obligata sa dau la tot spitalul?” In ziua aia, ca sa ma amuz, nu mi am mai pus turban in cap, mi am pus esarfa crazy si cu pasarele 🙃🤣

Stiu ca nu am si fatza amuzanta, dar macar e amuzant. Eu una asa ma simteam.

Written by bratu

March 22nd, 2020 at 7:14 am

Day 48

without comments

Cea mai frumoasa ultima zi de pana acum – meteorologic vorbind, ca…

Stau la unul din locurile mele preferate din curtea cu foisoare. Prima oara am iesit la 8. Apoi la zece. Apoi la 11. Apoi la 13. Acum e 15:15 si am dat HOLE la maximum la boxa portabila, pt ca de la opt ma hartuieste un cretin tembel, caruia i s a pus pata rau pe mine, da’ rau de tot, ca e ca un paun din ala infoiat si mi arunca in fata pachete de trei in unu, imi promite un cappucino, imi flutura in fata bancnote de 50 de lei, tigari, orice numai sa stau de vorba cu el.

N am putut manca dimineata, n am putut manca la pranz, nu ma pot linisti din cauza astuia, sta pe capul meu ca ciuma. Intai i am explicat frumos ca nu doresc sa vorbesc cu nimeni, ca vreau doar linistea pt care am venit aici. Pe masura ce insistentele deveneau nesfarsite, intai am inceput sa fiu agresiva, ca altfel nu te intelegi cu ei, iar acum de ore intregi ma port ca si cum nu l as vedea sau auzi. Bine, nici nu il vad pt ca stau cu spatele la el. Si muzica am dat o la maximum pt ca se apucase sa mi cante si serenade, cretinul pizdii.

Ah, stai, ca a plecat…

… zece minute, sa mi aduca di tati de la magazin. Spitalul e in carantina totala, nu stiu cum plua mea a ajuns in afara curtii.

Cat timp s a carat, am avut o criza de tourette, pe care o am inca, ca tocmai am vorbit cu maica mea la tel, care are “harul” sa ma futa in ultimul hal la creier, exact cand NU E MOMENTUL, IN MORTII MA SII, tiganul pulii, care mi a futut ziua si creierii si comunicarea cu toti, pe ziua de azi.

Culmea e sa mai ies si rasista de aici, vii normal si pleci neom. Futu-iiiiiiiiiiii!!!!!

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!

O sa revin probabil seara, daca o sa fiu capabila, si normala, ca acum trebuia sa ma descarc, in pana mea.

#panarosie #numelemeuindian #whatmakesUajoker

PS, adica later edit, cand ii povestesti partenerului ce ti se intampla (intr un spital de PSIHIATRIE!!!!) si el iti raspunde plin de draci, fara sa vrea sa afle detalii, si plin de el ca SIGUR ESTE VINA TA, ca “sigur totul a pornit de la tigari”, ca stie toata romanica ca eu sint cea mai mare tutungioaica din tara, iti vine sa urli la luna si sa constati ca poti sa arunci la cosul de gunoi, ultimii trei ani din viata ta. Cum sa spui asa ceva cuiva care de doi ani sta inchis in casa si nu vorbeste si nu se vede cu nimeni? CUM? Daca eram una tanara si draguta si care iesea din caSa, si tot asa veneau la ea toti libidinosii, spunandu i “papusica mea”, tot vina ei ar fi fost? BAI, WTF is going on?

[…]

PS 2, editat a doua zi de dimineata, ca ieri eram prea tulburata sa mai zic, am plans juma’ de zi si juma’ de noapte, daca hartuirea se repeta, in jumatate de ora ii fac reclamatie direct la Directoratul spitalului.

Written by bratu

March 21st, 2020 at 4:03 pm

Day 47

without comments

Nici nu stiu cu ce sa incep. De dimineata devreme am aflat ca mama prietenului meu din copilarie, V, a murit aseara in Italia de corona. Vestea m a tinut in soc cateva ore, pt ca imi fac griji pt V si tatal lui, care sint acum izolati la domiciliu, iar protocolul nu permite sa fie testati, decat in ultima faza a existentei simptomelor gravissime.

DIY 14

Poza asta i-o dedic dnei I. Fie sa vegheze asupra lui V.

Culmea e ca azi chiar vroiam sa fac un post haios, dar o sa revin asupra lui maine. Eu sint f obosita, mai ales dupa TMS, deja de la ora 16 mi se inchid ochii. Zilnic. Dimineata am aceleasi probleme cu somnul si cu “mahmureala” in continuare.

Problema e ca… eu nu m am panicat pana acum in legatura cu corona. De aia nici n am scris niciodata despre asta. Acum ma gandesc ingrozita numai la Harun, la parintii mei, la M. Nu as putea face fata unei situatii nefericite sau unei perioade de stres maxim. Desi cred ca in subconstient exista ceva, altfel nu mi explic cosmarurile care au revenit la fel de agresive ca in trecut.

Altfel, am desenat de dimineata iar acum de ore in sir ma chinuiesc sa fac ceva cu ata subtire si rigida cumparata de maica mea, desi eu ii dadusem alte instructiuni. M am chinuit sa fac o amarata de bratara, am avut vreo cinci incercari esuate. Acum nici nu mai vad, deci am renuntat.

Ce sa mai zic… va imbratisez virtual pe cei care ma cititi si sa fie bine! 🎨

Written by bratu

March 20th, 2020 at 7:55 pm