Miri Bratu

Scriu şi fotografiez. În restul timpului mă ocup cu treburi serioase.

Day 25

without comments

Aseara mi am facut ritualul de somn corect si, desi am tras de mine sa stau cat mai mult treaza, ca imi era frica sa ma culc, am adormit bustean, la TV. Ceea ce mie nu mi se intampla, am nevoie de intuneric complet sa adorm.

Cand m am trezit (era tot 4) aveam pe piept un castron cu fistic, consumat pe jumatate. Pe mine, prin pat, pe langa pat, plin de coji de fistic. Cred ca tare se vor mira infirmierele, ca uneori nici nu intra la mine ca stiu ca gasesc mereu curat.

Imi pun cafea si ma duc la tigara. Toc, poc, o pacienta noua. Mi a fost simpatica de cand am vazut o, par saten deschis, ochi albastri, privire (credeam eu, senina). Imi cere o tigara (stia si cum ma cheama!!!) Zic, sorry, nu dau tigari. Isi scoate pachetul si aprinde o tigara 🙄 Vine una sa se pieptene – Imi dai si mie sa ma pieptan? Sorry, pieptenul nu se impruta, e personal.

Trec 3-4 minute, cand incepe sa se auda o muzica oribila si foarte, foarte tare, din telefonul doamnei (Elena, a strigat o cineva). Creierii mei au inceput sa faca zzzzz, zzzzzz, zzzzzzzz, parca ma zgaria ceva fizic pe creier (era totusi cinci dimineata), eu am nevoie de ore si ore si ore sa ma stabilizez dupa fiecare noapte cu ore atat de putin dormita.

Va rog sa opriti muzica, este foarte tare si nu sinteti la dvstra acasa.

Ce vrei, fa? Imi zici tu mie ce sa fac fa? Mirela, nu?

Si vine in fata mea, cu voce si privire agresiva, gata sa ma ia la bataie.

Zic: io nu sint fa, sint doamna, la fel ca dumneavoastra.

Esti tu doamna?

Tac si o las.

Incepusem sa tremur infiorator, in primul rand din cauza iritarii si apoi din cauza fricii, pt ca am “mancat” o data bataie de la un barbat in autobuz, fix pe acelasi motiv, dar mai ales de frica, pt ca nu mi imaginez ce cauta femeia asta pe sectie, locul ei e la cronici, unde sint dusi cei agresivi.

Mai pleaca cinci minute, revine: Imi dai si mie o gura de cafea? Dau din cap ca nu. Ii torn Silviei cafea, ma duc sa mai pun in sticla, in dreptul usii o intalnesc iar pe “Elena”.

Daca vreti putina cafea, zic eu cu sticluta plina, veniti cu un pahar sa va torn. Dar intai trebuie sa purtam o discutie. Si ii explic eu acolo f pe scurt ca sintem nevoite sa traim in comun, sa ne intelegem, sa pastram liniste pt ca de asta are nevoie omul bolnav, sa fim civilizati unul cu altul si sa nu ne tutuim, decat daca stabilim asta de comun acord.

Bine, Mirela, imi zice, desi eu ii vorbeam cu dvstra in continuare.

Vine la baie, Silvia varsa cafeaua (e sedata rau, dimineata si seara) pe care i o pusesem, o pun sa ia laveta si sa stearga. Lasa, fa, z’ce Elena, ca spala femeile de serviciu, si scuipa in chiuveta. Mi am luat cafeaua si m am carat, injurand o (stiu ca nu i frumos si ca… karma), de tot neamul. Cum ziceam, sint unii care din inger sint capabili sa te faca drac 👿.

Pt ca deocamdata se intampla foarte multe lucruri (in afara de lucrul pt care am venit aici) nu le pot posta chiar pe toate odata, ca va plictisesc (si va plictisesc oricum).

But, the good thing is, ieri am inceput ergoterapia. Dar despre asta scriu maine-poimaine, ca eu am doua maini stangi si am de exersat, ca nu iese nimic frumos din ele. Singurul lucru pe care l am facut candva pt copii, cand mergeam cu Redin la Murighiol, au fost niste sorcove superbe din servetele colorate si alte materiale; pt ca eu atata stiu sa fac, “sorcove” 🥳.

Ieri am facut insa vreo jumatate de ora earthing, am mers pe iarba jilava si m am uitat in sus la cer, intinsa, era senin, cateii calare pe mine, eu si cu ale mele probleme, alea de ieri pt care am plans…

Written by bratu

February 27th, 2020 at 7:37 am

Day 24

without comments

My first DIY project 🧚… Ca incepem usor, nu ne grabim, abia daca pot sa mi misc manutele si piciorutele si creierasul si neuronasii, aia doi care au divortat de mult:

Stiu ca nu v ati prins in ce consta “proiectul”, e vorba de “barcutele” din hartie pe care le am facut aseara, pt ca ghivecele nu au si farfurioare si aratau urat pe punguta aceea din plastic.

Dupa ce la 6 am avut cosmarul, la 7 am iesit cu Iris si Brandusa afara, sa le fac poze, ca in rezerva e aglomerat si urat, si nu pot tine cu o mana floarea si cu alta telefonul, ca imi tremura mainile in draci.

Si cum dau eu sa cobor scarile cu ele in brate, ma abordeaza o dna care tocmai venea la job si pe care n am intalnit o niciodata, foarte zgomotos si agresiv, ca vrea si ea cate un bulb din fiecare, ca mi da cinci lei pe ele, ca mi da nu stiu ce ghiocei… I am zis ca nu mi trebuie banii ei si ca am treaba.

I am explicat foarte frumos dnei (este asistenta, am aflat mai tarziu, ca a reusit in final sa imi f…ta ziua complet) ca nu doresc sa ii dau, ca au valoare sentimentala, ca i am primit de Dragobete dar ea nu pricepea, a tras de ele in sus apucandu le de flori… Eu care ma purtam cu ele ca si cum ar fi fost globulete fine din sticla.

Am plusat si i am mai explicat ca florile sint pt BF viata lui, ca le stie fiecare por, fiecare bulbulet, viitor bobocel, fiecare frunzulita care sta sa apara etc. Degeaba. M am inchis in camera la intoarcere si am incercat sa o evit.

Surpriza, cand sa ies la pranz din nou afara, la soare, iar dau de dansa. Si iar imi cere insistent. I am zis franc, dna, nu va dau. Si daca un cadou nu se da cu bucurie, nu are nicio valoare. Cu atat mai mult daca e vorba de o floare, nici n o sa i mearga bine. Ea, batman, batman, hai ca mi dai, ca tu esti o draguta, samd. Si era prima zi in viata cand o vedeam la fata, ma tot lingusea ca sa obtina ce dorea.

Atat de tare m a nelinistit povestea asta, de nu pot sa zic. Am intrebat pe toata lumea (asistente, infirmiere, dna psiholog), cum sa raspund la insistentele acestei persoane invazive, si toate mi au zis, mai pe fata sau mai indirect, sa o dau dracu’.

Prostia a fost ca i am povestit si lui M toata tarasenia, si el, care e foarte neprietenos cu strainii, s a enervat f tare, a facut niste crize de furie, ca eu de ce nu pot fi asertiva, ca sa ma duc sa o reclam la directorat si chestii de astea, ca daca nu, vine el pana la Lehliu si o face pe aia de kkt sa se invete minte sa mai ceara ceva cuiva, asa pe nepusa masa. Din fericire pt mine, acum cateva minute s a calmat dar ziua am fost foarte stresata, ma simteam prinsa undeva la mijloc, si asta e f neplacut pt o persoana care incearca mereu sa faca pace si sa multumeasca pe toata lumea.

No, deci pana la urma, o sa ma pot culca linistita. Sau nu, pt ca medicatia a ramas aceeasi, daca ma trezesc iar pe la 1-3 cu cosmaruri, cred ca nu ma mai bag la somn in veci 🙄.

Acasa mai am DIY-uri multe de facut, dar nu m am putut urni nicio clipa.

Written by bratu

February 26th, 2020 at 9:00 pm

Keep up, don’t give up.

with 2 comments

M am culcat la 22,30, m am trezit la 1,30, dintr un cosmar teribil. A trebuit sa stau treaza pana la 3 dimineata, ca sa pot scapa de emotiile negative. Fiind si ora respectiva, nici nu am avut cu cine sta de vorba, ca sa nu uit visul.

La 6, m am trezit iar, intr o camera imensa cu ferestre mari, patrate si luminoase, sticlute transparente de o luminizitate pura, in care sedeau crengute subtiri si delicate, iar in loc de frunze aveau niste bobite ca roua diminetii.

Pe o masa era ceva ce semana cu un samovar urias, cam de 1×1 metri, din argint, inconjurat de butelcute cu uleiuri esentiale, care mai de care mai parfumate si naturale. Samovarul era de fapt un recipient pentru aromaterapie, in locul aparatului de stimulare magnetica…

Dar imediat in camera au navalit zeci de paciente, imbracate in cele mai frumoase culori posibile, doar ca urlau la mine, imi vorbeau urat si m au alungat din camera. Eu insa nu puteam vorbi, nici macar sopti, si ma taram prin spital lungita toata, tarandu ma pe coate si incercand sa strig sa ma ajute cineva. Spitalul era imens si lugubru, de fiecare data cand intram intr un oficiu in care speram sa gasesc un medic care sa ma ajute, eram alungata iar atunci cand oboseam sa ma tarasc, ma lungeam ca o râmā pe mijlocul holului, asteptand sa fiu vazuta pe camerele de supraveghere si sa vina cineva sa ma SALVEZE.

La un moment dat am vazut un copil mic, asezat intr un scaun cu rotile, care se chinuia sa deschida o usa. Am vrut sa il intreb daca il pot ajuta cu ceva, dar glasul se incapatana sa nu se faca auzit; am deschis usa camerei unde vroia sa intre copilul, si atunci am vazut ca in incapere se mai aflau si alti copii, in scaune pentru persoane cu dizabilitati, si ca ei acolo isi faceau nevoile, pe podea. Camera era plina de excremente.

Oriunde ma taram, eram alungata, si din cand in cand ajungeam in camera minunata si luminoasa cu picatele de roua si samovarul care scotea aburi si arome, dar de fiecare data intrau peste mine curcubee de femei pline de ura, care ma dadeau afara si ajungeam in alte realitati, lugubre.

Mi am dat seama ca am halucinatii si am incercat sa strig dupa dna asistenta, care stiam ca ma poate vedea pe camera, dar nu venea nimeni. Iar eu ma rugam de toata lumea sa o aduca pe dna Aur…, ca am halucinatii si nevoie de ajutor, dar nimanui nu ii pasa, pana cand a aparut iar dna Ana, cea care m a gasit si la cosmarul de acum 7-10 zile, si m a ridicat iar eu am luat o in brate iar, si am inceput sa plang cu sughituri si sa o strang tare de tot, fara ca inca sa am voce sa spun – iar am visat urat.

Cand am ajuns in camera, ghicise deja ca avusesem cosmar din nou, si am rugat o sa o cheme pe dna Aur…, fiindca doar asa pot iesi din starile astea, vorbind cu cineva care ma poate intelege.

Dna asistenta e o persoana foarte mandra si eleganta, mereu aranjata, dar foarte distanta. Dar cum ma intreaba mereu f multe lucruri si imi raspunde obsesiv ca puterea sta in mine, nu in tratamente, si asta ca o dojana calda, am crezut ca ne am apropiat suficient de mult incat sa ii pot povesti ce am patit si cat sint de afectata. De pus mana pe mine, n a vrut sa ma atinga, pt dansa toti pacientii sint la fel si nu isi permite familiarisme, iar cand m am apucat sa i povestesc visul, era total impasibila, rece ca un ghetar din Imparatia Ghetarilor. “Si de ce plangi atata, e un vis ca oricare altul. Nici nu mai stau de vorba cu tine pana nu te linistesti.” Am incercat ca sa ii explic ca asa functionez eu, trebuie sa ma tina cineva de vorba (si in brate) pana cand reusesc sa ies complet din starea de vis si sa redevin lucida.

Si atunci m am simtit si mai rau, atat de neimportanta, atat de abandonata, atat de singura si umilita. Stiu ca n a intentionat sa ma umileasca, dar asta simt eu acum si ma straduiesc din toate puterile sa mi recapat increderea in mine si sa “ma iubesc”.

* Acusica a intrat dna dr la mine, i am povestit si dansei si am discutat daca sa mi mai introduca ceva pentru somn. I am zis ca prefer medicatie cat mai putina, dar ca poate e cazul sa mai iau ceva acum cat mai stau in spital, sau macar cateva zile, sa vad cum imi merge. Dansa a propus Trittico, pe care il luam de mult si mi l a scos medicul la internare, si am resimtit ca pozitiv faptul ca mi l a scos (plus ca ala ingrasa si fff tare). I am propus Dormicum, dar nu au in spital, a zis ca se uita in stashul personal al dansei, sa vada daca gaseste ceva.

Intre timp, la 7 cand se luminase, am iesit un pic la aer, soare nu prea era, dar acum m am incarcat cu energia naturii si s mai ok.

#rainbowscanbeeviltoo

Silvia, azi de dimineata la 6.

Written by bratu

February 26th, 2020 at 9:25 am

Day 23

without comments

Cu ce sa incepem… m am “nascut” la patru dimineata, dar nu puteam vedea nimic in telefon, ’cause Im a blind bat. Pe la opt am iesit afara la soare si aer si tigari si cafea si catei si ciripele…

La 12 au venit ai mei, mi au adus ceva de haleala si bani sa platesc cazarea, haine curate si… supriza de ieri de la M, de Dragobete. Asa ca am umblat un pic si la feng-shuiul camarutei, pentru a le primi si pe noile colege de camera, Iris si Brandusa 💜🤗🥳

Ar trebui sa confectionez niste farfurioare pt ghivece, ca nu imi place asa, dar nu avem voie cu foarfece. Insa gasesc eu o solutie, acu’ scriind tocmai mi a venit o idee. Dar o pun in aplicare maine, si pe ea si pe altele, pt ca ma simt complet si absolut epuizata.

Paciente related, o avem pe:

1) dna Geta, care imi returna de fiecare data tigarile imprumutate (ma rog, ii dadeam Kent si imi dadea Favorit); pe care din we n am mai vazut o deloc. Mai, zic, cum naiba, ca in we nu se fac externari. Azi ma suna o ruda de a ei, ca ce i cu Geta, ca nu se stie nimic de dansa de cateva zile. Evident, era sa ma spariu, noroc ca m a dus mintea sa intreb infirmierele, si am aflat ca au mutat o sus, la cronici, ca facea din ce in ce mai urat.

2) Lipitoarea principala (pardon my french) care se paruia cu alealalte pt tigarile mele, s a externat luni si, evident, a “uitat” sa mi lase pe noptiera tigarile imprumutate. “O sa va tin minte, doamna Mirela!”, imi zicea de fiecare data, cu prefacatorie, vezi doamne, ce recunoscatoare o sa mi fie ea mie. Si io pe tine, imi venea sa i zic; no, bine ca s a dus, cale batuta!

3) A aparut de cateva zile o sugativa noo. Again, excuse my ugly french. Dna e schizofrenica, nu iese din camera nerimelata si nerujata, are niste ochi mari ca de papusa si se holbeaza nonstop la mine, de la mine la tigara si invers si tot asa. Pt ca efectiv simt cum intra in mine toata energia aia negativa a ei, o simt prin toti porii, mai ales cand tin ochii inchisi, in incercarea de a ma detasa de ea si de prezenta ei “draceasca”, ca nu stiu cum altfel sa o numesc, aseara am facut un experiment…. (De obicei, ca sa scap de ea, ii dau jumatate din tigara cu conditia sa se care ca sa pot fuma una intreaga relaxata). Asa ca i am spus: uite cum facem, astea zece minute cat fumez tigara asta, o sa ma uit fix in ochii dvstra, ca sa vedem daca va place. Si am inceput sa ma uit la ea fix, exact cum imi face ea mie. Trece un minut…trec doua…dna incepe sa se foiasca si sa se uite n jos. Dupa cinci minute, m am plictisit eu de jocul asta si am lasat o in pace. Da’ nu si ea pe mine 🤮. Uof!

Written by bratu

February 25th, 2020 at 2:49 pm

Day 22

without comments

Sa incepem cu ce i mai important: azi am fost in oras! Hihi. Am fost pana in Lehliu, la comisia pentru prelungirea concediului medical. Era soare, frumos, imi plac la nebunie vitrinele oraselelor de provincie, si de fapt ma simt foarte bine in orasele mici, preferabil la o mica altitudine, adica nitelus la munte. Cel mai bine m am simtit intr un orasel din Italia, cu munte si stradute stramte si intortocheate, plus plaja & mare 💜. But that was, like, a thousand years ago.

Partea buna e ca, desi era o coada imensa, m a primit prima, pt ca eram internata si insotita de o infirmiera. Partea nasoala e ca nu mi au dat decizia pe loc, pt ca era doar o asistenta, si trebuie sa astept telefon si sa fac drumul din nou.

Legat de tratament, sint complet abandonata, nu exista comunicare intre conducere si medic, ambii sint plecati saptamana asta… iar de omul de la Bucuresti nu se mai stie nimic desi eu tot insist sa fie chemat, sa rezolvam odata situatia. Ca se va face luna, in care am stat si m am stresat aici degeaba si am cheltuit o gramada de bani. Da, ma tot gandesc la bani, stiu cate persoane au ai mei in grija si cati bani se cheltuiesc pe drumuri, pastile, alimente (mi e foameee!)

So….de dimineata ca sa ma pregatesc de drum – a fost un vant nebun care a innegrit tot in jur ridicand colbul si desprinzand iar tabla de pe acoperis – m am dus la garderoba sa mi iau polarul, deci am mai schimbat un pic tinuta 😎

Am hotarat sa ma cantaresc in fiecare zi de luni. Am venit aici cu 82, acum am 78, nu stiu cum naiba, ca mananc doar salam, paine, conserve si ocazional alte chestii care se pun tot pe paine. Si e paine alba, nasoala, ca maica mea nu prea se pricepe iar graham nu pot sa mananc eu. A, plus ca de la stres si epuizare am inceput sa bag si ciocolata, ba chiar si suc (Lipton).

Maine astept vizita alor mei, Harun nu merge toata saptamana la scoala din cauza ca sint trei cazuri de gripa, dar taica su nu vrea sa mi l trimita cu ai mei 🙁

Bine macar ca am “comandat” de acasa niste poze cu el.

Azi am aflat si eu ca e Dragobetele, ba chiar am primit si ceva frumos cu ocazia asta! O sa soseasca sambata, ca de obicei 💜

You have fun, and I’ll have mine! (Not)

Written by bratu

February 24th, 2020 at 6:08 pm

Rainbow mood

without comments

Na, bre, ca in ultima postare pe Glob ziceai ca te ai saturat de costumatia de spital, ca vrei culori: galben, verde, fucsia, portocaliu.

Make up by strugurel
Stupid doodle by xiaomi
Colier by Harun

#donthatemecauseImcrazyfull

#zdreantacelcuochiiPEfaianta

#atatsaputut

Written by bratu

February 23rd, 2020 at 10:22 pm

Lines and feathers

without comments

Pana la urma, pe la 15-16 au fost 12 grade. Inhatat halatul, pantalonasii pufosi, fes, fular si m am dus sa fumez linistita la locul secret.

Am incercat sa mi fac si niste selfiuri, dar lumina era dura si penele pe care mi le pusesem la “palarie” erau deschise la culoare si nu se vedeau deloc. In plus mi s a facut sila de culorile pe care le port (desi imi plac, but right now I need something jolly). Mi e sila de halat, arat in toate pozele la fel, eu obisnuita fiind sa fiu cameleonica, I need colors, fucsia, verde, portocaliu…!!

Dar, va trebui sa astept sfarsitul lui aprilie sa mi primesc rochitele din China (daca ajung, ca 50% nu ajung)… unele sint colorate si altele negre, logic.

Si, abia astept sa ajung acasa sa ma fac blonda, pt ca toata lumea intoarce capul dupa mine si ma intreaba cu ce m am vopsit, iar una din …. parazitii care mi urmaresc fiecare miscare, m a intrebat azi daca mi am adus vopseaua la spital. Cat de cretin sa fii, doamne iarta ma?!?

Written by bratu

February 23rd, 2020 at 6:02 pm

Day 21

without comments

4;54. La 4:10 si am sarit tusti din pat, cum fac de fiecare data cand am un vis sau cosmar interminabil. Deci cu o ora jumatate mai devreme decat de obicei.

Am visat. Ca am primit un colet doldora, de la o gagica kinky cu cur imens, mostly naked si foarte explicita.

Era vorba de fapt de un cuplu de camperi/ roaderi iar coletul continea f multe fotografii, filmulete, obiecte ciudate si niste hainute f kinky, dar ca pentru o persoana ce are inca o silueta. Piesa de rezistenta era o pereche de chilotei tetra, confectionati dintr o punga de mega image 😲, doar ca era o punga mai deosebita, cu insertii ca de ziar.

Primul meu gand a fost, WTF, who wears plastic?! ‘Cause Im a cotton kind of girl.

In pachet mai erau niste pantaloni scurti de ciclism, si aia sexi, nu stiu cum, o bluza usoara de un galben intens satinat, ceva gen leopard si nu mai tin minte ce. Da’ toate din plastic.

Filmultele erau fie pe fast forward, descriind cum isi amenajeaza ei habitatul temporar, mostly on the beaches, fie cu tipul care o certa pe tipa sa termine cu obsesia asta pt mine si sa inceteze sa si mai faca fotografii, sa se bucure efectiv de el, nu de inexistenta de mine.

Iar pozele erau super misto, in stilul Wolfgang Tillmans, dar din tineretile mele, acum am vazut ca e mai artsy, de nerecunoscut as zice, imi pare rau ca nu am albumul la mine, sa va pun la dispozitie niste mostre. In principal era vorba despre party, love, sordide things & somewhat sexual.

Cred ca era vorba si de ceva scrisorele in pachet, anyway intrebarea ramasa si inainte si dupa sculare a fost, how the fuck this woman knows so much about my sexuality? Mary Poe, tu erai? Hihi 👿

Acum sint chiauna, nu ma pot culca la loc caci se va continua visul, si nu sint asa curioasa despre ce ar mai contine. Culmea e ca de la ultimul cosmar de acum fix o saptamana, am inceput un ritual de seara de tip placebo, contra cosmarurilor. Iar aseara am ignorat anumite aspecte si nu am facut ritualul corect. Eu chiar nu cred in placebo, dar uite ca timp de o saptamana n am visat grozavii, deci me happy, coincidenta sau nu, eu zic ca totusi a mers and Im happy about it.

Aseara am lasat o postare urata pe fb, eram stresata si plina de draci, descriam acolo circul circului care se intampla in jurul meu de cate ori ies la o tigara (si asta se intampla des, al dracu’ fumat si cine m a facut sa ma apuc de el)….ideea e ca sint inconjurata de patru femei care urla una la alta si se iau la paruiala, in ideea de cine sa mi fumeze mie chistocul. Desi le am anuntat foarte clar: 1) nu mai dau nimic nimanui, 2) am nevoie de liniste si relaxare.

Plus putoarea care se intinde pe tot etajul, pt ca alea care fac in wc nu trag apa, iar celelalte se p… si c… pe unde apuca, pe jos sau in cosul de gunoi. Iar eu nu mai suport lucrurile astea de mai sus inca o luna jumate.

Si freaca femeile astea angajate aici, de dimineata pana dimineata, fac curat in baie, dau cu mopul nonstop pe tot etajul si in saloane, schimba pampersi si lenjerii si le spala pe femeile astea mai in varsta care nu se pot spala singure. Tare au viata grea, dar rar le auzi plangandu se, doar cand chiar nu se pot intelege cu cineva.

“Lipitoarea” s a intors, mai insistenta ca niciodata, profita ca e mai in putere ca sa le cotonogeasca pe celelalte, si vorbeste urat despre ele, pe criterii de estetica si etnie, de parca ea insasi ar fi vreo fermecatoare. Si joaca un teatru, ceva de speriat. Acu’ le injura pe alea si incearca sa le alunge de langa noi, acu’ vine catre mine si se smiorcaie cu lacrimi, doar doar o primi ceea ce isi doreste. Pe cuvant ca nu mai pot! Din cauza vremii nu ma pot refugia in natura, ca mi se inamolesc papucii si nu pot sa intru asa in rezerva, sa am mizerie si sa se chinuiasca dnele sa imi faca curat, mai ales cand stiu ca ele la mine gasesc intotdeauna curat, ca ocolesc tot ce mi apare n cale.

9:36. Am revenit. M am culcat din nou la 6:30 si m am trezit la 8 fix. Am vrut sa merg sa fumez in natura, dar am rezistat la o singura tigara. Pantaloni grosi am, mi am pus chiar si sosete, dar pe sub halatul f subtire aveam doar un tricouas.

Is curioasa de ziua de maine, pe mainile carui medic voi ajunge, daca vine nenea din Bucuresti sa porneasca aparatul, dar instinctul imi zice ca va veni peste abia inca o saptamana, nu de alta dar am inteles ca incepe sa ninga si sa viscoleasca in toata tara, iar drumurile aici in Baragan se cam inchid. Bagam o rugaciune comuna asta seara? 🤣🤣🤣😭🤗😎

Written by bratu

February 23rd, 2020 at 9:44 am

Day 2o

without comments

Sambata vine de obicei M, l am asteptat cu nerabdare sa imi aduca cele necesare (toale curate si articole de igiena), plus carticele de la Z💜, si un borcanel de dulceata de visine de la mama ei 💜. Visinele, caisele si gutuile sint dulcetile mele preferate, doar ca nu prea consum, ca deh… zahar.

L am rasplatit cu cateva imbratisari, multumescuri si cateva lacrimi, nu pentru ca mi ar fi neaparat dor de casa, ci pt ca nu mai suport sa stau aici. Cam acelasi lucru, de fapt.

Ang I got a flower, too! 🥰

Ce mai, cand primesc vizite ma simt tare rasfatata. Dar clipele trec repede, oamenii pleaca si raman iar in camaruta micuta cu patru pereti, iar “lipitorile” se tin iarasi scai de mine, mai ales ca daca am avut vizita, sigur am primit si tigari. Si nu mai pot iesi la aer, e deja seara, am fost doar de dimineata cat a fost soare!

So… de acum si pana la miezul noptii, nu stiu cu ce ma voi ocupa.

Pentru ca am observat ca daca vad un film bun sau citesc o carte misto, cel mai bine e sa astept doua trei zile inainte de a ma apuca de urmatoarea, ca sa aiba timp sa se sedimenteze cea anterioara, caci altfel mi se incurca toate in cap si nu retin nimic nici din una, nici din alta. Voi patiti la fel?

Written by bratu

February 22nd, 2020 at 6:07 pm

Jose Luis Peixoto – NICI O PRIVIRE

without comments

What a misty day… And what a mysterious book. E despre viata, moarte si everything in-between. Si despre resemnarea vietii, mortii si a everything-ului in-between.

*Fratii aceia, ca niste siluete umane decupate din hartie si unite prin maini, figuri inseparabile condamnate la o hora perpetua.*

*Ma gandesc: poate ca exista o lumina inlauntrul oamenilor, o claritate poate, poate ca oamenii nu sint facuti din intuneric, poate ca certitidinile sunt o adiere inlauntrul oamenilor si poate ca oamenii sunt certitudinile pe care le au.*

*Sa privesc la chipul tau ma oboseste inlauntrul oboselii. Corpul meu si ceea ce nu e corpul meu si totusi sint eu, totul din mine, eu, bucata neagra de cer sau de piatra, cer in interiorul unei pietre, inchis in solitudinea solida a unei pietre, fara sa fi vazut vreodata soarele, fara sa fi respirat vreodata, eu, chiar eu, eu sunt o extenuare terminala. Sunt maratonistul care a inconjurat lumea ca sa si aduca o scrisoare lui insusi si care, acum ca s a gasit, nu mai e acelasi si care acum, gafaind, nu vrea decat sa se aplece pe marginea unei prapastii si sa respire, dar i se astupa gura, multi oameni cu multe maini ii astupa gura. Inima mea e golul din ochii unui condamnat. Umbra mea e singuratatea mea.*

*Sotia lui Iosif sedea in fata vocii care statea inchisa intr un cufar si o asculta spunand: poate ca cerul e un ocean mare de apa dulce si poate ca noi nu umblam pe sub cer, ci deasupra lui; poate ca noi vedem lucrurile rasturnate, iar pamantul e ca un cer, iar cand vom muri, cand vom muri, vom cadea poate si ne vom afunda in cer.*

“Oamenii sunt o mica parte din lume, iar eu nu inteleg oamenii. Stiu ce fac ei si motivele imediate a ceea ce fac, dar sa stii asta inseamna sa stii numai ce se vede, inseamna sa nu stii nimic. Ma gandesc: poate ca oamenii exista si sunt si poate pentru asta nu exista nicio explicatie; poate ca oamenii sunt bucati de haos peste dezordinea pe care o inchid in ei si poate ca asta ii explica. Era un soare inlauntrul unui soare inlauntrul unui soare in privirea mea /…/*

*Am devenit umbra unei umbre a unei umbre care e a mea. Ma risipesc in timp si in liniste. Ma gandesc: locul oamenilor e o linie trasa intre disperare si liniste. Mor incet.*

*Privesc soarele in fata. Trunchiul stejarului de pluta se contopeste incet cu spatele meu si ma transforma in lemn. Pamantul se contopeste incet cu picioarele mele intinse si ma transforma in pamant. Privesc soarele in fata. Privirea mea e soare.*

///

Cartea e recitita, poate ca n a fost timpul ei atunci cand am citit o prima oara (a aparut in 2009). Dar scriitura e minunata, traducerea de exceptie, nu stiu ce sa mai zic, ca simt doar 💜💜💜 … si daca vreti sa o imprumutati, come and visit 😎

Written by bratu

February 22nd, 2020 at 8:38 am