Miri Bratu

Scriu şi fotografiez. În restul timpului mă ocup cu treburi serioase.

Wake up!

without comments

Nu stiu de unde sa incep sau cu ce, ca iar a trecut o eternitate, bai, jurnalule. As vrea sa inveti sa te scrii singur, din spuma marii si din gandurile mele obsesive.

In ultima vreme am avut ocazia sa observ, de la mica distanta, existentele toxice ale oamenilor care se hranesc doar cu emotii negative. E un carusel de neimaginat. Nu pot sa cred ca am trait candva asa si ca ele ma motivau sa exist.

Fireste, exista si reversul medaliei – traind linistit, i have no motivation at all. Adica am multe de pierdut pentru ca se interpreteaza ca o lipsa a interesului fata de orice. Which is not true, but na, nici nu ma mai zbat sa demonstrez. Sint undeva pe un nor, plutind. Nu mai vreau sa ma ranesc. Sau sa ma hranesc. Cu chestii negative de orice fel. I’m zen.

Aparent. Subconstientul se manifesta la maximum, visele sint sacaitoare, pline, multe, temele repetitive. Consumul emotinal din ele e puternic, din punct de vedere vizual sint spectaculoase, ai vrea sa le ai. E un amestec ciudat. Vad lucruri nevazute vreodata sau nevazute cu anii, dar starile si actiunile sint aceleasi.

Pe unul singur mi-l amintesc distinct – pentru ca nu s-a-ncadrat in tema – am visat ca imi dadeam doctoratul or something… cu invatatoarea din generala… :) …. si nu invatasem nimic. Mi-au picat doua subiecte, o biografie a unui Kuto-nu-stiu-cum, si expunerea si explicarea nu stiu carei teme filozofice/teoreme/ i really can’t remember. Pentru ca nu stiam nimic, am inceput sa citesc despre Kuto asta, daca asa il cheama. Tot ce am retinut e ca avea doi ucenici care se sincronizau perfect, la fiecare miscare sau gand. Si aici am in minte imaginile lui Ch.Ch. cu painicile si furculitele, nu stiu de ce, ca ar trebui sa ma gandesc la ceasuri elvetiene.

Nu stiu cu ce se ocupa Kuto. Cred ca era fizician. Cand m-am trezit l-am cautat repede pe wikipedia, era un nume kenian si unul era maratonist celebru, celalalt un politician. Cred ca am ratat niste carti misto, cartile din vis. Imi placea sa citesc dar a trebuit sa ma trezesc.

A! later edit, titlul tezei sustinute de o colega de-a mea se intitula “Pacientul Kuto”.

Si mai later edit, titlul tezei se intitula! atat!!! mother fucker.

Written by bratu

May 6th, 2016 at 12:31 pm

Posted in Jurnal,Vise

8 Martie. La Urgenta

with one comment

Ziceam (pe fb) ca urasc bully-ingul, mai ales cand vine vorba de medici. Pe care ii respect, ii admir, mi-au salvat viata (si sufletul); dar ca orice padure, domeniul are uscaturile ei care, am ajuns la concluzia, trebuie expuse. Pana la urma nu te obliga nimeni sa faci o meserie pentru care nu ai chemare – nu ai dragoste si empatie fata de oameni, iti genereaza doar scarba.

Sa ne ocupam putin, deci, de imaginea ilustrei necunoscute (vad ca n-a lasat nicio impresie nimanui, pe nicaieri) DR. CAPOTA ANCA NICOLETA, medic specialist in Medicina de Urgenta la Spitalul Municipal Bucuresti. Unde am ajuns in seara de 8 martie 2016, la ora 21,30. Am fost triata pentru Urgente majore. Pe la 02,30 – 9 martie ’16 – am fost invitata in Camera de Garda. O sarcastica blonda care orchestra totul pe acolo m-a intrebat ce am. I-am spus ca mi s-a facut brusc rau si m-am  apucat sa ii descriu simptomele (trei la numar, m-a oprit dupa a doua).

“Si la ce ora s-a intamplat?”

“Pai aia e, ca intai s-a intamplat in timpul zilei, pe la 14,30, cand am fost de urgenta la un alt spital si…..”

“Si nu ai fost multumita de serviciile lor si ai venit aici!!!!!”(ha! fraiero si nesatulo! -urletul m-a trezit din somn)

“Nu, nu inteleg de unde trageti concluzia asta. Am ajuns aici pentru ca am avut o alta criza si era cel mai apropiat spi……”

“Ai avut o criza exact cum ai si acum!” “Acum ce durere mai ai?”

“Dupa cinci ore….” zic… “nu mai am decat o durere de spate”.

“Durere veche, nu are legatura! Mergi acolo pe scaunul albastru si asteapta.”

Scaunul albastru era ocupat. “Vreau doar sa-i dau niste calciu si sa plece acasa!” a mai zbierat catre una dintre asistente, dar nu stiam daca face referire la mine sau la unul din ceilalti 20 de pacienti.

Am asteptat cuminte in picioare. Statusem cinci ore pe scaun, incordata, fara sa pot respira si ma cam pocnise durerea de spate. Se apropie de mine o asistenta cu o seringa plina si un ac atasat la aceasta.

Spun: “Am o intrebare si o solicitare. Unu – ce se afla in seringa? Doi, va rog sa desigilati acul in fata mea.” Stupoare! Nebunie! Obraznicie! Wow! “Doamna doctor, ia auziti ce vrea asta!”

“Hai, uimeste-ma!”

“Cica daca mai poate sa doarma dupa calciu (era totusi aproape de trei noaptea si a doua zi mergeam la serviciu)  si vrea sa vada acul desigilat”

O alta doamna cu functie nedeterminata s-a “scuzat” (agresiv) in fata mea ca ei sint bugetari. Sincer, n-am inteles ce vroia sa-mi comunice. Practic si teoretic, stiam.

Dna doctor s-a oprit din activitatea desfasurata (adica o suta de mii de intrebari despre istoricul unui alt pacient – dupa cum era normal sa ma intrebe si pe mine, dar na, i was a girl, he was a boy) mi-a oferit cateva replici batjocoritoare pe care nu le mai tin minte dupa care a incheiat cu “Nu mai bine mergeti dvstra la Medlife, unde lucrati?” (acest unde lucrati era plin de scarba, parca lucram pentru Putin, Hitler sau cineva la fel de dubios oricum)

Mi-a sarit mustarul si i-am spus ca nu vad legatura. Chiar venisem la cel mai apropiat spital, ca tot omul care se schimba la fata brusc si nu mai stie pe ce planeta e din cauza junghiurilor. Si ca am tot dreptul sa fiu acolo, fiind asigurat.

Mno, acum sa citam nitelus si din lege. Care cica zice asa:

Art.98 (7) Primul ajutor calificat şi asistenţa medicală de urgenţă se acordă fără nici o discriminare legată de, dar nu limitată la, venituri, sex, vârstă, etnie, religie, cetăţenie sau apartenenţă politică, indiferent dacă pacientul are sau nu calitatea de asigurat medical.

Art. 25 (1) Orice amestec in viata privata, familiala a pacientului este interzis, cu exceptia cazurilor in care aceasta imixtiune influenteaza pozitiv diagnosticul, tratamentul ori ingrijirile acordate si numai cu consimtamantul pacientului.

Bun, deci doamna dr. tzatzica Capota avea o problema cu faptul ca lucrez la o clinica medicala privata si nu s-a sfiit sa comenteze acest aspect. Ca e si ea oama, nu? Apropos de uameni, era acolo un domn brancardier de trei ori cat ea, care o implora sa ii vorbeasca frumos, sa nu mai tipe, ca el vorbeste frumos cu ea, ca e si el om, ca deja are palpitatii. In bataie de joc, dupa ce omul si-a spus oful, doctorita i-a aruncat in scarba (aceeasi scarba cu care a scos toate cuvintele pe gura de la venirea mea acolo) ca poate gaseste si el un medic care sa-i rezolve problema (duar o paranteza…)

Intre timp dna asistenta s-a lasat convinsa sa imi arate un ac steril. Si mi l-a aratat. De la trei metri distanta. Dupa care s-a intors cateva secunde cu spatele si a revenit in fata mea fix in aceeasi ipostaza ca si cea dintai. Cu seringa plina si acul…deja pus.

“Cred ca nu ne intelegem” – am  spus. “Ati desigilat acul in fata mea?”

Lumea a inceput sa faca ca toti dracii, sa injure, sa arunce cu ce avea pe la-ndemana, sa comenteze ca sint nesimtita. M-am uitat in ochii ei si am repetat intrebarea. Fierbea. Sa mor daca stiu de ce. Am intrebat ceva anormal?

Sa revenim la lege:
 Recipientele de recolta ce necesita desigilare (ace, tampoane de exsudat, etc) se arata
pacientului inainte de desigilare pentru a se confirma sigiliul de sterilitate

Inainte de recoltare, asistenta care efectueaza recolta va chestiona pacientul cu privire la
urmatoarele situatii:
 Daca face tratament cronic cu medicamente, cu ce anume si de cat timp
 Daca face tratament cu anticoagulante orale, cu ce anume si cand a luat ultima doza; in
cazul in care pacientul a luat doza inaintea recoltarii se solicita acestuia repetarea recoltarii
in alta zi inainte de luarea tratamentului.
Daca pacientul refuza se mentioneaza acest lucru
pe cerere.
Nu se admite nici o recoltare fara existenta etichetelor cu cod de bare.
Asistenta, inainte de recoltarea propriu-zisa, obligatoriu isi va pune manusi.
Obligatoriu, desigilarea acului se face in fata pacientului
Art. 1 lit. b) prin discriminare se intelege distinctia care se face intre persoane aflate in situatii similare pe baza rasei, sexului, varstei, apartenentei etnice, originii nationale sau sociale, religiei, optiunilor politice sau antipatiei personale;
Art. 2
Pacientii au dreptul la ingrijiri medicale de cea mai inalta calitate de care societatea dispune, in conformitate cu resursele umane, financiare si materiale.

Chiar daca nu imi recolta, ci imi injecta, tind sa cred ca regulile sint aceleasi :)

O alta asistenta a inceput sa zbiere ca “dar arata-i, fata, o data, ca m-am saturat io de ea!” si mi-a aruncat un ac steril in poala. Cred ca vroia sa-mi dea si una peste moaca dar s-a abtinut. I-am multumit amabil – pentru ac. Asistenta ia acul, il desigileaza in fata mea, ii arat vena de la mana dreapta in care fac injectii saptamanal (urmam si eu un tratament anticoagulant, na, dar probabil nu era important din moment ce simptomele crizei mele erau si de accident vascular dar eu lucram la Medlife, cum imi permit sa vin la Municipal) – si care este singura vizibila. Ma desface la mana stanga, alba ca hartia A4. Infige acul. Isi da seama ca n-are vena acolo (ca poate spera ca apare una intre timp). Baga acul in cealalta. Se duce din nou cu spatele si vine cu un fluturas pe care cred ca l-a desfacut in fata mea, nu stiu sigur, nu m-a atentionat. Baga fluturasul, dureaza cateva minute injectarea calciului cu care se trateaza, chipurile, atacurile de panica (diagnosticul primit in cursul zilei la celalta camera de garda de la Ilfov – medic tanar, dragut, amabil – the way it should be)?

Multumesc din nou – frumos – ma indrept spre dna dr. Vroiam neaparat o hartie pe care sa am numele dansei. Mi-a inmanat o reteta. Diagnostic: junghi toracic (acesta este un simptom, nu un diagnostic, pe care n-avea cum sa mi-l dea, din moment ce nu mi-a facut investigatii – dupa cele cinci ore de asteptare – I insist :) ).

Tratament: MagneB6 (e ok pt stres si atacuri de panica, cred, daca asta o fi fost, nu ne ramane decat sa presupunem) si Vimovo (sau ceva de genul, nu inteleg scrisul, pentru dureri. “Ce fel de dureri?” am intrebat, cu zambetul pe buze, avand o presimtire. “Un anti-inflamator”. Va spun, rad si acum, No comment. Traiasca tanti doctor de la UPU Municipal.

Si pentru ca Art. 24 Pacientul are acces la datele medicale personale si Art. 12 Pacientul are dreptul sa solicite si sa primeasca, la externare, un rezumat scris al investigatiilor, diagnosticului, tratamentului si ingrijirilor acordate pe perioada spitalizarii am solicitat o evidenta la tot ce s-a petrecut in seara aia. Nu am primit.

Acum, daca sint eu nebuna si simt ca am pierdut o noapte degeaba si ca medicul ala n-are ce cauta acolo, nu cu asa un comportament, si simtiti ca n-am dreptate, sa-mi spuneti. It helps.

Intre timp mi-a trecut, mi-am dat seama ca am lucruri mai importante de facut (nu, nu sint ipocrita, chiar am – ma mut, ma marit, bla bla) si nu stiu sigur daca voi mai solicita inregistrarile de la camera de garda, sa incerc sa existe niste consecinte. As vrea. Ar merita. Sint convinsa ca asa se poarta mereu, ca doar nu sint eu mai cu mot. Dar oare se va intampla ceva cu adevarat? Asa ca m-am hotarat sa existe marturia asta pe net. Macar atat.

Written by bratu

March 10th, 2016 at 8:39 am

Posted in Jurnal

Tagged with

Sase luni

with 3 comments

N-am scris de sase luni? A lot has happened. Ziceam c-am divortat, dupa maximum o luna jumate de casnicie. Nu pricep fiintele care cred ca si-au luat alte fiinte in proprietate. Dupa cateva luni de locuit solo la trei camere, dar in zona verde si linistita, inglodata in datorii, m-am mutat la mama. Copilul creste si umbla. Dupa cum zicea domnul ta-su, are doua familii. Atunci n-am inteles si m-am enervat, dar acum inteleg – are de fapt o familie ( a mea) si-un neam (al lui).

M-am intors la munca, pozez bebelusi la maternitate si, daca cineva ma cauta, fac in continuare sedinte foto de familie, nunti, botez, corporate.

Am planuri, perspective. Cu somnul e tot greu, cu visele la fel, dar am invatat sa manageriez un pic mai bine situatiile. M-am ingrasat ca porcul de craciun, aici nu prea vad solutii, din punct de vedere logistic ele nu exista – sa-mi pot prepara singura mancarea asa cum faceam in trecut, dar sper ca in vara sa remediez si recuperez.

Life is, mostly, good. I love.

Din punct de vedere creativ sint sinapse, tot din cauze logistice si de impartire a timpului, dar exista cateva sanse anul asta sa evadez si sa fac una-alta. Sa ne scriem/vedem cu bine!

Written by bratu

February 17th, 2016 at 2:22 pm

Posted in Jurnal

Azi aniversam

with one comment

Sa mai scriem unul. Astazi s-a nascut Hristos, Mesia cel luminos…

Hehe. De fapt acum doi ani, la 06,59 a.m., s-a nascut H. Cel mai vesel si delicat copil din lume. Sa-mi traiasca. Tot sanatos, voios. E inca la Marea Neagra, having the time of his life.

Io am o infectie la mana dreapta. M-a muscat o afurisita de insecta si cum eram pe drumuri, n-am avut cu ce sa dau imediat si s-a infectat. Iau cate doua antibiotice la 12 ore, doar ca eu cam am ceva probleme cu antibioticele si uite asa, sistemul imunitar s-a defectat de tot. Cireasa de pe tort, aseara m-a atacat un gandac zburator de vreo opt centimetri (in my own home) si m-am speriat atat de tare incat in momentul saritului in sus pana in tavan si alunecatului pe parchet, mi-am scrantit mana stanga. Nu pot face nimic cu ea. Duminica tre’ sa fotografiez, sper sa treaca pana atunci. I hate bugs.

Casa tot cu fundu-n sus, camera lui H not gata (canicula m-a distrus), but it will be ok. I know it will. Kill! Bill.

Bills. Hmmmmmmm

Written by bratu

July 31st, 2015 at 1:24 pm

Posted in Jurnal

Deprivarea de somn te face din om, neom

with 2 comments

Am mult de scris. Is no loger about emotions, pentru ca tatamentul e menit sa reduca emotiile, fie ele negative sau pozitive, sa le transforme intr-o sfoara intinsa. Cel putin asta inteleg eu. E o perioada dificila. Intr-o saptamana expira concediul maternal si va trebui sa iau decizii. Sa port discutii. Sa prezint proiecte. Sa incerc sa supravietuiesc in continuare, cu minimimul de resurse. Drept sa spun nu stiu unde se duc atatia bani sau cum reusesc altii sa plece undeva intr-un week-end. Eu nu pot. Nu ma plang. Am avut ajutor. Sper ca voi fi mereu ocrotita din punctul asta de vedere – sa reusesc sa pun ceva pe masa prin munca proprie si prin ajutorul celorlalti implicati, al familiei extinse.

A lot has happened. Sleep deprivation. La sfarsitul lui octombrie, dupa cum cred ca povesteam, am inceput sa am fel de fel de experiente [care nu sint (de povestit) pentru toata lumea] pana la momentul colapsului. Colapsul a insemnat intarcare automata, nepregatita, neconsimtita, trauma de netrecut pana in ziua de astazi. Fireste, nu traiesc ingropata in trauma asta – cumva trebuie sa merg mai departe – dar ma simt incompleta si departe de mine insami, ma simt ca si cum mi s-ar fi luat cel mai pretios dar pe care il puteam oferi lui H. Poate ca 15 luni nu e o perioada scurta de alaptare, dar eu imi propusesem cel putin 24. At least!

In ultimul timp iarasi n-am dormit. E stresul. Stresul intoarcerii, in timp ce am de-a face cu pierderea mintilor pe fond de canicula, al mutarii interminabile intr-un apartament nou, al dragostei si al divortului. Totul concomitent. Bani de terapie nu mai am, imi tot propun sa-mi usurez recuperarea dar pare impossible at the moment. Pentru prima data stau undeva unde platesc chirie. Mi-am ales bine momentul, n-am ce zice. Si stau departe, in Titan, trebuie sa-mi recuperez bicicleta  (as well as other dozens things) macar pentru parcurgerea distantelor din cartier. Zicea bine cine zicea ca ma voi ingropa in Titan.

Azi-noapte nu am dormit. Dorm din ce in ce mai rar si mai putin. Am avut job. Dupa job am zacut toata ziua. Nu mi-a mai trebuit apa, ceai, cafea, mancare. Ii prea greu.

Penru ca nu dorm, in ciuda pastilelor, visez iarasi mult si rau. Don’t ask how. It just happens. E suficient sa adorm pentru cinci minute. Mi se inchid ochii acum. Dar nici nu mai vad sensul, stiind ca e posibil sa ma trezesc peste o ora si mi s-a terminat toata inghetata din congelator.

Casa e haos. Nici macar camera lui nu e inca gata. H e la mare, cu babaiul lui, si mi-e tare dor de el. Uneori dorm pe canapeaua pe care se presupune ca vom dormi amandoi, cand se va intoarce acasa. Baloti cu haine ma asteapta sa le sortez. Lucruri de carat, de dincolo de la Perla. Era bine cu sot, aveam masina si un ajutor. All is foggy now. Nu-s pregatita de fapt pentru o relatie. Abia ma duc eu pe mine, singura in spate. Tarat. Cu greu. Cu sacrificii. Nu-mi plac sacrificiile, le gasesc primitive.

O sa revin. When time will come. Back to my own self and being an elf.

Written by bratu

July 25th, 2015 at 11:17 pm

Posted in Jurnal

Amdraci

without comments

Da, am, si am multi. Multi nene multi.

Ideea e ca eu daca am chef sa crap si stau (catatonica au ba si mai si mananc trei mere si doua portocale, patru grepfruituri si una bucata kiwi) pe un acoperis treizecisi de ore, degeaba ma salveaza nenea Raed Arafat si toata ,,armata,, lui, eu oricum ma auto-crap si dupa sase, doispe, paispe, doozeci de ore, cand sint singurica cu a mea sforicica si-o bucatica.

De sapun.

Deci toti psihologii p…ii care isi dau acum cu parerea la tembelizor despre cum a ,,ratat,, arabetele si cum ,,salvatorii,, nu mai sint salvatori, imi ridica pulsul la 180 si temperatura-mi scade , pe la 35, ca tot singele s-a adunat in maini si-mi vine sa dau cu moderatorii de pereti iar tzatzelor astrolog sa le bag cate o feciorie-n gurita. Pai ma scuzati, dar prea au devenit dansele psihologul numarul 1 al tarii. Iarasi ma scuzati. Scuzati, scuzati, scuzati!!!! Tourette e de vina, uneori vine si mai si pleaca.

Pai daca dau cautare pe nusht ce site sigur imi arata cati oameni crapa pe mapamond, zilnic sau la minut. Is razboaie, foamete, dar alea nu ne ingrozesc, ca nu le vedem, maica. E greu sa facem un exercitiu de imaginatie. Dar daca adun niste tzatze la poala blocului pe care ma urc, treaba mea sa ce (avem si apusuri frumoase de soare in Bucale, pana una-alta), avem apocalipsa in direct si painica pentru jurnalisti pret de cateva zileeeee buneeee.

A, alta chestie care imi mai place mult de tot la neamul romanesc si specia jurnalizda in general e aia, cand poporenii se intreaba plini de griji si apasare care o fi fost ,,motivul,, sinuciderii la sinucigasi :) . Auzi, bre, motivul!!!!! Cica nu aveau motiv, ca o duceau bine, aveau si casa si masina si business si doua-trei rate la bancuta. Parfum! Beton! Armat! Happy shiny people!

Mai tiu minte si azi cum eram intr-o sedinta de redactie a stirilor, inconjurata de cinspe oameni care nu pricepeau cum a putut un individ sa se arunce in gol, prin geam no less, la cateva luni de la despartirea de prietena lui. La mine trecusera vreo doi (ani), timp in care m-as fi aruncat si prin sticla si prin beton cam zilnic, dar aveam treaba la serviciu si s-ar fi gasit cu greeeeu un inlocuitor. Si oamenii se incapatanau ca nu, nu e posibil ca un om sa fi suferit pana intr-atat pret de cateva lunite :)

Am ochii sclipitori si zambet dracesc pe fata. Nu incit la sinucideri, dar le inteleg, inteleg ca uneori doar ele pot fi vazute drept ,,solutia,, , asa  cum gasesc dreptul la demnitate in legea eutanasiei, de exemplu. Mno, dar sa nu incurcam borcanele! Cineva a murit in direct :) si pentru asta trebuie gasit un tap ispasitor. Sa facem liniste – sa lasam marutii, simonele si astroloagele sa gaseasca vinovatul si sa ni-l arate cu degetelul plin cu rahatelul. Cah, ba!

Written by bratu

May 25th, 2015 at 5:33 pm

Posted in Jurnal

Tagged with , ,

Long live the Queen

without comments

So…. enough with the tears, let’s hear the good news! Desi e o vorba ca No news is good news, da’ e cam venetica, nu tine la noi.

Mhm, de azi se contureaza mai multe idei la care lucreaza my tiny creer de o vreme la fel de tiny. Are mici revelatii, nu mai tine cont de regula ,,de trei simpla,, :) ) adica dormi (this word brings smiles to my face) trei zile si trei nopti si abia apoi verifici daca mai e viabila.

Vizual, sint ca o minge din hexagoane care se cere desfacuta foaie cu foaie si colt cu colt. N-o sa intinez postul spunand ca sint o varza.

Si cum ma reintregeam eu asa, cu barbia sus si peptu’ tare, dau fuguta pana la baie. Atata forta, explozie de culoare si vitalitate n-am vazut de mult. In termeni medicinisti, mi-am marcat teritoriul. Inceputul. Hmm, the smell of beautiful flowers atunci cand soarele va aparea si pe strada mea! (ador expresia, ar trebui inscriptionata in aur)

Salluti a tutti.

Written by bratu

February 24th, 2015 at 8:47 am

Maini, picioare – toate doare, fratioare

without comments

Visez mult in ultima perioada dar nu tin minte absolut nimic. S-au intamplat enorm de multe in ultimele patru luni, sa zic, cu accent pe ultimele patru saptamani. Am cazut, m-am risipit, din propria cenusa am renascut in masura foarte mica, mica de tot, cam cat o mana de om gata sa se tarasca si sa caute prin multime multe alte maini, ajutatoare, pe unele le-am gasit, altele mi-au dat un branci, bine ca nu m-am materializat sub forma de fund ca sa primesc ceva suturi care sa ma doara si sa strig Au! si atunci sa realizez ca am si cap, ca am si voce, ca sint mare, mare de tot, si ca toate mainile care ma ating ma fac tavalug si ca toate cele care ma imping ma trimit undeva la fund (alt fund, logically) de unde se vede iesirea mai greu, ca sint departe rau, cam pe langa taxatoare, pe sub calcaiele ei mari si muncitoare.

Am visat mult si azi dar azi in amintesc, erau toti pantofii mei, toate sandalele, toate incaltarile pentru toate anotimpurile care erau rasfirate prin toate locurile – prietenoase, neprietenoase, incredibil de indepartate si uitate, straine de-a dreptul unele, nu le-am vazut in viata mea. Si erau desperecheate dar mie oricum nu mi se potrivea nimic, eu nu mai eram eu pentru ca ma disipasem, disparusem cu totul dinlauntrul meu si ma priveam din afara mea;

si  ieri m-am uitat in oglinda si am vazut, am vazut iarasi dusmanul sub forma de trup/ timp; parul imi era parca alb desi nu era alb, firul de par era batran si pielea de pe chip era batrana si ea si corpul era mare si nerecunoscut, cu o cocoasa dizgratioasa sub forma de spinare incovoiata si suferinda, sisifica si respingatoare si m-am uitat in oglinda si am plans, pentru ca in interior inca ma aflam desi exteriorul parea strain, dar stiam la nivel constient ca daca ma intep cu un ac, pe suprafata corpului, ma va durea si ca da, deci eu eram sub corpul acela, sub chipul acela imbatranit intr-un singur an!!!! si as face un pact cu acestea: sa nu le mai privesc niciodata pana cand nu se micsoreaza la loc si nu intineresc sub forma de pofta de viata, de ras, de enegie pura, de vis frumos, de zina care crede in tot si in toate si cavaler caruia nu-i e frica de nimic, nici macar atunci cand i-ar fugi pamantul de sub picioare bla-bla-bla.

Am cazut acum patru saptamani, eram in casa, intai am simtit mirosuri grele si intepatoare si stomacul care impingea sa iasa afara; m-am intins jos si atunci panzele de paianjen au inceput sa inconjoare corpul meu, sa il ascunda sub firele lipicioase si grele, care faceau imposibila evadarea; deschideam ochii cu greu si vedeam paienjenisul cum ma cuprindea sub el ca in videoclipul celor din The Cure, hilara asociere, caci corpul devenea din plumb, usor bacoviana transformarea, iar Cure nu erau vindecatori, erau ca un fel de trimisi ai lui Doctor Moarte, decisi sa ma scuteasca de toate suferintele; doar ca eu nu vroiam, culmea! dupa multi ani in care am implorat!; si apoi trei zile m-am luptat cu paienjenisul si am cerzut ca i-am scapat, dar nu; toata povestea s-a terminat la spital unde m-au resuscitat – periodic – cat sa vin sa scriu aici parte din poveste, caci inca prin casa calc in firele cu lipici  si patul e cu praf de somn dar somnul nu e somn, e doar o mare de pastile luate cu sens dar fara efecte, ah, frustrant!

Am suflet si ma doare. Ma doare de mor. Si as fi vrut sa inchei altfel, dar adevarul e ca asa se incheie fiecare zi pentru mine, cu durerea asta preluata de catre toate organele si membrele si carnurile din mine si probabil, doar probabil, e doar o probabilitate ca din cauza asta sa nu pot dormi, zic si eu.

Written by bratu

November 19th, 2014 at 3:49 pm

Posted in Jurnal,Vise

Tagged with , ,

Big love, tit milk, sea of stories

without comments

Pentru ca ieri m-am nimerit in zona, am avut impusul s amerg sa-i pun mainile peste ochi si sa facem cucu-bau. M-am abtinut. Nu mai ai cu cine, and that’s so sad. Asta nu m-a oprit sa redau versiunea mea on BIG LOVE as I feel it. I’m still fun. For the rest of the world :) ))

Written by bratu

October 15th, 2014 at 8:38 am

Posted in Jurnal,Recomandări

Dear darkness

without comments

2002. Tin minte ca am avut o migrena care a durat douasprezece saptamani, zi, noapte, non-stop, fiecare secunda a fiecarui minut. Imi bubuia capul incontinuu si junghiuri ascutite mi-l crestau. Am stat in intuneric cu draperiile trase in dormitor, in sufragerie. Nu-mi amintesc cand am mancat, daca am baut apa, ce faceam la baie cand mergeam pe intuneric. M-au dus ai mei cu japca la doctor pentru ca nu-mi imaginam cum e sa ma imbrac, sa pasesc in afara intunericului. Treptat, cu nu stiu ce tratament cu cafeina (i believe) m-am vindecat, Crizele veneau si plecau, uneori saptamanal, alteori lunar, cate doua, cinci zile, dar mereu imi lasau timp si pentru lumina din capul meu. It wasn’t all dark anymore.

2008. Divort, schimb de job, supra-solicitare, slabit zece kile in trei saptamani, muncit mult. Ajung intr-un punct in care decid sa caut ajutor. Merg la un medic psihiatru caruia ii povestesc ca eu nu dorm, de un an, dar ca oricum de felul meu nu dorm de cand ma stiu. Ca stau in pat, de mic copil, si vantur foi din carti. Ca stau in lumea mea, in afara lumii lor, citind si dormind doua ore, diminetile. Dar ca acum nu mai pot, ca am divortat, ca lucrez paispe ore pe zi, ca stau cu ochii in calculator si doispe-douazeci de ore in sezut, ca ma doare rau spatele, ca a inceput sa-mi fie greu. Ca mi-ar placea sa ma odihnesc, once in a while… Ca I need a helping hand. Acum realizez ca in ochii unora, oboseala aia care te lasa sec, fara sparkles, poate trece drept seninatate. Ca tenul alb ca hartia, “licarind” : ) a moarte, poate parea unora un semn distinctiv si ca cine stie, ai proprietati care te fac sa lucesti in intuneric. “Domnisoara” he said “asa cum ati rezistat douazeci si sapte de ani cu putin somn, va veti descurca si de acum incolo”. What a wise man, I said, asta o sa ma lase pura, nepastilata, forever on the ground of quiet-hood. I feel better already.

2009-2010. For a moment there, I thought life was liking me a bit. Dadusem de un motoras care torcea lin, fin, extra-fin. Aproape in fiecare noapte. Dormeam patru ore, in reprize de cate doua. Cand nu dormeam ma uitam la motoras si-mi imaginam unul mai mic care sa inlocuiasca motorasul mare cand acesta isi va lua zborul. We know that now. Atunci nu stiam. Credeam ca doar ma uit la un motoras torcand si atat.

“Motoras torcand”, uite alt tablou minunat pe langa “Barbati sezand”. Rog artistul sa noteze tot.

And then, since then, no f… sleep at all.  For months. Years. Cu intercalarea celor doua-patru ore induse in case of emergency (1-2 times a month) pentru ca, nu-i asa, uram adictiile de orice fel. Oh my.

We are now in 2014. People look at me like im some sort of superhero. “Oh, Miri, no sleep, but you look so good!” And this is where I f… you all motherfuckers. Daca mi-ar fi bagat cineva supt ochi, in toti anii astia, informatia ca el/ele/ei dorm opt-noua ore pe noapte. Ca ei daca dorm doo, trei sau patru ore se c… pe ele de ore si ajung direct la balamuc. Ca fericirea mea de a fi alive is a f… bullshit and I need help. Toti medicii la care am fost in anii astia sa-mi fi spus “this is not enogh, we need to do more in order to make you functional, not just keeping you the f… alive”. Mi-aduc aminte de S cum zacea ca vita daca avea o noapte in care dormise prost. De B care statea treaz noapte de noapte cu halucinatiile lui in timp ce eu ma multumeam sa presez perna, timp de cinci ore, scanand intunericul, apoi plecam la munca. De M care imi spune ca imi zicea, dar eu nu auzeam.De scenarii peste scenarii pe care si le facea din cauza starii mele la limita mobilitatii si care l-au facut sa inchida capitolul.De anii, si anii, si anii de anxietate si starile de depersonalizare si disociere care au pastrat corpul viu, dar mintea deconectata.

Ce mecanism grandios e cel psihic-corp! Cat de subtil se poate sustrage unul dand impresia ca e inca lipit de celalalt! Cati ani pot trece in care mecanismul uman, complet disociat, sa mimeze asocierea! Si cat de greu este sa pui degetul pe locul unde lipseste imbinarea (sau sa pui la loc, dracul dracului, ceva care e rupt da’ nu deslusesti nici ce, nici unde).

Toate dau navala peste mine de cateva saptamani, de cand dorm orele astea mici si prea-hulite. Dar pretuite. Salvatoare, in felul lor. Terapie reinceputa in plina agonie si pe limita limitelor, ca sa am constiinta ca am incercat tot si n-am capitulat. Pentru ca de cand ma stiu am avut o dorinta secreta: sa nu cedez  un drept primit prin nastere si sa las ceva semnificativ in urma mea (bine, hai, sint doua). Renunt la partea cu semnificativ. Is not important anymore. Tot restul ramane valabil. De aici, din intuneric, de unde n-am incetat niciodata sa aprind lumina. Cu ochii mei de sarpe fotofobic.

Antagonica pana la moarte.

Go, go, PJ!

Written by bratu

September 18th, 2014 at 1:26 pm

Posted in Jurnal

Tagged with , ,